Subiectele majore pentru funcţionarea unei societăţi normale, cum ar fi educaţia, sănătatea, respectul faţă de lege sunt aduse în atenţia publică doar sporadic, de obicei atunci când se întâmplă ceva rău şi atunci cu scopul de a „mitralia” nişte vinovaţi de serviciu şi nu pentru a urmări în mod logic cauzele care produc astfel de derapaje sau modalităţile prin care să le evităm pe viitor.

Informaţiile fără număr, pe care le primim în fiecare zi, precum şi multitudinea de evenimente ce se derulează într-o lume tot mai aproape de fiecare dintre noi, fac ca atenţia noastră să fie deturnată de la lucrurile cu adevărat importante către altele lipsite de esenţă şi de valoare dar care, prin zgomotul sau impactul pe care il produc, ne fac să credem că au nevoie de implicarea şi părerea noastră.

Cred cu tărie că trebuie să ne informăm, să analizăm şi, mai ales, să ne implicăm în acele lucruri pentru care avem competenţe şi care au impact asupra vieţilor noastre. Ce observ în ţara noastră este exact opusul… Subiectele majore pentru funcţionarea unei societăţi normale, cum ar fi educaţia, sănătatea, respectul faţă de lege sunt aduse în atenţia publică doar sporadic, de obicei atunci când se întâmplă ceva rău şi atunci cu scopul de a „mitralia” nişte vinovaţi de serviciu şi nu pentru a urmări în mod logic cauzele care produc astfel de derapaje sau modalităţile prin care să le evităm pe viitor. Am fost în plina perioadă de evaluări şi examene, ne-am minunat sau ne-am îngrozit de rezultatele elevilor noştri, depinde din ce parte priveşti statisticile şi rapoartele realizate de instituţiile cu atribuţii în acest sens. Avem procente de promovare mai bune decât anul trecut, ceea ce, teoretic, ar putea însemna că profesorii predau mai bine şi că elevii învaţă mai mult. Dar, este oare chiar asa? De unde ştim că profesorii au predat mai bine? Şi, dacă ei au predat mai bine şi avem exemple de bună practică, de ce nu ducem mai departe aceste experienţe, către şcolile care continuă să aibă rezultate mult sub aşteptări? De partea cealaltă, dacă elevii au învăţat mai bine şi mai mult, ce anume i-a motivat sa faca acest lucru si ce anume îi împiedică pe alţii să facă la fel? Sunt întrebări aproape retorice, pentru că, în final, în afara unor date statistice nu vom vedea nicio analiză calitativă şi comparativă care să ofere răspunsuri, fie şi parţiale sau soluţii, cel puţin posibile, ce s-ar putea constitui în subiecte de discuţie măcar, dacă nu în măsuri de aplicat.

Am aşteptat cu interes reacţii ale părinţilor, ale profesorilor, ale societăţii civile cu privire la examenele de anul acesta, reacţii care să aducă în faţa noastră perspective diferite, care să contribuie la o analiză resonsabilă şi obiectivă a acestora şi, de ce nu, care să aducă posibile soluţii. Spun acest lucru având în minte o întrebare ce, aproape, a devenit obsesie: până la urmă, cine este responsabil de educaţia copiilor noştri? Doar ministerul şi inspectoratele, sau grupul restrâns al celor care au curajul să pună semne de întrebare în dreptul procentelor de promovare, a calităţii subiectelor, a modului în care sunt organizate examenele din ţara noastră? Revin, am aşteptat şi mi-ar fi plăcut să aud reacţii ale părinţilor, pentru că eu cred că ei sunt primii şi principalii responsabili de educaţia copiilor. Şi dacă e aşa, ar trebui să ştim ce cred părinţii despre examene, despre modul în care se realizează pregătirea pentru examene şi, nu în ultimul rând, ce responsabilităţi au ei în procesul de educaţie. Criticile, pe la televizor, la adresa profesorilor nu arată că părinţii si-au înţeles rolul si responsabilităţile în ceea ce priveşte educaţia copiilor. Este cunoscut exemplul Finlandei, unde reforma în educaţie a fost iniţiată şi apoi realizată sub o presiune responsabiliă şi constantă a părinţilor. Mai mult, avem o faimoasă ordonanţă de urgenţă cu peste 90 de modificări ale Legii Educaţiei Naţionale. E adevărat, e stufoasă şi cine mai are timp azi sa facă astfel de lecturi? Părinţii nu vor face acest lucru pentru că e complicat să iei fiecare articol din ordonanţă, sa mergi la articolul din lege şi să le compari.

O ordonanţă care nu doar modifică agresiv şi fără analize prealabile legea, ci schimbă, în opinia mea, pilonii şi priorităţile educaţiei pentru următorii ani. Este suficient să ne gândim la descentralizarea sistemului educaţional. Nu am văzut nimic în această ordonanţă care să se refere la descentralizare sau să contribuie la aceasta. Avem studiile Bancii Mondiale înca din anii 2000, studii care ne spun cum este sistemul, problemele pe care acesta le are şi cum ar putea contribui descentralizarea la îmbunătăţirea educaţiei.  Am avut judeţe pilot. Mai mult, am avut un pact naţional cu privire la educaţie, apoi un raport cu privire la sistemul educaţional românesc iar, în final, o Lege a Educaţie Naţionale. E drept, o Lege apărută prin asumarea Guvernului, care nu a fost negociată şi trecuta prin  Parlament, ceea ce i-a sporit foarte mult gradul de vulnerabilitate la schimbare. Ei bine, toate aceste documente stipulau clar, cu date şi studii riguroase, că un mijloc de îmbunătăţire a calităţii sistemului educaţional este descentralizarea acestuia pe cele trei  direcţii: descentralizarea financiară, de resursă umană şi curriculară.

Niciuna dintre aceste opţiuni nu se regăseşte în ordonanţă! Ce avem în schimb? Măsuri care conduc către un sistem care se recentralizează excesiv si în total dezacord cu ce se întâmplă în majoritatea sistemelor europene. Concursurile pentru directori revin în curtea inspectoratelor, ceea ce va afecta în mod serios calitatea managementului şcolilor noastre, pentru că va fi greu de frânat influenţa politică, mai ales în şcolile din mediul rural. Apoi, concursurile de ocupare a posturilor pentru cadrele didactice revin la formatul sistemului centralizat. Cineva organizează concursul, altcineva emite decizia şi, în final, directorul face angajarea! Este cel puţin ciudat, dacă nu chiar absurd! Cum va putea un director să ia măsuri cu un profesor care nu-şi face datoria, dacă el este angajat prin decizia inspectorului general? Am aşteptat şi mi-ar fi plăcut să aud reacţiile publice ale profesorilor la aceste măsuri care afectează procesul de descentralizare, cu efecte ulterioare asupra calitaţii educaţiei, dar, din nefericire, acestea au lipsit aproape cu desăvârşire. Întrebarea legată de cine este responsabil de educaţia copiilor noştri a revenit în mintea mea la fel de obsendant şi de insistent.

Zilele trecute am citit un articol legat de posibilitatea trecerii unor clădiri ale palatelor copiilor sau cluburilor şcolare în patrimoniul autorităţilor locale şi am observat atenţia jurnalistului cu privire la elementele de natură financiară care ar putea afecta sistemul de educaţie ca urmare a acestei prevederi. Am apreciat punctul de vedere şi mi-am pus întrebarea, firească, câţi dintre noi, profesorii, analizăm, măcar cu aceeaşi atenţie, efectele prevederilor acestei ordonanţe asupra calităţii educaţiei pe care o vor primi copii într-un sistem în care descentralizarea a fost un vis frumos, o poveste ce trebuie spusă în anumite contexte unor instituţii şi organisme europene, pentru că, nu-i aşa, dă bine? Cât despre responsabilitatea cu privire la educaţia copiilor noştri…este a noastra, a tuturor, nu-i aşa? Numai că ce este a tuturor este a nimănui! O concluzie, e drept, cam pesimistă, dar experimentată şi trăită pe viu…în România! Şi totuşi, cine este responsabil de educaţia copiilor noştri?

 prof. Liliana Romaniuc presedintele Asociatiei Romane de Literatie