Sistemul este unul osificat, ancorat în trecut, cu o rezistenţă uriaşă la schimbare, iar mentalităţile sunt atât de inflexibile încât aproape orice încercare de clătinare este sortită eşecului, dacă ea nu este susţinută de instituţiile statutului sau dacă nu vine din partea unui număr suficient de mare de organizaţii/oameni care să vorbească aceeaşi limbă.

Citesc mult despre educaţie, cu dorinţa aproape obsesivă de a înţelege ce au făcut alte sisteme educaţionale de au reuşit să producă schimbarea. Citesc strategii, analize şi materiale propuse în diferite proiecte care s-au derulat/implementat de-a lungul anilor în România şi constat că multe dintre ideile aplicate sau implementate în alte ţări au trecut în goană şi pe la noi, dar nu au prins rădăcini. Am în minte câteva modele de transformare despre care cred că ar funcţiona şi la noi, modele despre care am mai scris, şi mă întreb de ce nimic nu prinde, nimic nu pare să aibă succes şi, din nou şi din nou, o luăm de la capăt… Oare până când? Fără îndoială, sistemul este unul osificat, ancorat în trecut, cu o rezistenţă uriaşă la schimbare, iar mentalităţile sunt atât de inflexibile, încât aproape orice încercare de clătinare este sortită eşecului, dacă ea nu este susţinută de instituţiile statului sau dacă nu vine din partea unui număr suficient de mare de organizaţii/oameni care să vorbească aceeaşi limbă.

Oamenii din educaţie nu cred că au nevoie de schimbare

Până la urmă, este clar că oamenii schimbă un sistem, dar ca acest lucru să se întâmple trebuie că ei să accepte schimbarea în vieţile lor… Ei, aici cred eu că este problema: oamenii din educaţie nu cred că au nevoie de schimbare! Şi de ce s-ar schimba, atât timp cât în vieţile lor, din momentul în care au intrat în sistem şi până la pensie, nu există niciun fel de presiune pentru schimbare, transformare, inovare? Aş spune că, dimpotrivă, există siguranţă – nimeni nu te poate da afară, certitudini – nimeni nu-ţi cere socoteală pentru ceea ce faci şi, nu în ultimul rând, plafonare şi comoditate – performanţele nu sunt corelate cu salariul primit, atât cât este el! Educaţia este unul dintre puţinele domenii în care, indiferent de cum îţi faci treaba la catedră sau la şcoală, recompensele financiare, şi nu numai, sunt aceleaşi. Desigur, este frustrant să ştii că tu munceşti cu elevii olimpici sau, în cealaltă extremă, cu cei pe care trebuie să-i alfabetizezi, chiar şi în clasa a VII-a, pentru că nu ştiu să citească şi să scrie, şi eşti tratat, financiar vorbind, la fel ca profesorul care nici măcar nu-şi cunoaşte elevii şi îşi face orele cu ochii pe ceas… Cu toate acestea, din tot ce am citit, analizat şi discutat cu sute, poate mii de profesori, schimbarea trebuie să înceapă cu profesorii, indiferent de costurile pe care această abordare le-ar implica.

Dezvoltarea personală este insuficient abordată

O primă dimensiune a schimbării ţine de înţelegerea importanţei dezvoltării personale. Profesorii nu sunt familiarizaţi cu acest concept şi îl refuză din start. Sunt foarte puţini cei care, dincolo de pregătirea în specialitate, cred că ar mai avea nevoie şi de alte competenţe decât cele corespunzătoare predării unei discipline şcolare. Am constatat că profesorii nu se cunosc pe ei înşişi, ba mai mult, aproape că refuză să încerce cunoaşterea de sine. Studiile şi viaţa ne arată că a-ţi cunoaşte potenţialul, dar şi vulnerabilităţile reprezintă un prim pas către împlinirea personală şi profesională. Dacă eu ca profesor nu fac acest lucru pentru mine, dacă nu sunt în stare să mă cunosc pe mine însumi, cum voi putea face lucrul acesta cu elevii mei? Răspunsul e simplu: nu voi face! Ce să mai vorbim despre inteligenţele multiple sau inteligenţa emoţională… aspecte despre care nu ştim mai mult decât că ele există, dar… nu sunt pentru profesori!

Formarea psihopedagogică a profesorilor este insuficientă şi neadaptată la nevoile copiilor

Într-un mic studiu cu privire la nevoile de formare ale profesorilor, realizat on-line de către Asociaţia Română de Literaţie, aceştia au răspuns că cea mai mare nevoie de formare a lor este în domeniul psihopedagogic. Mi se pare firesc! Cursurile de psihopedagogie sunt tratate, la toate facultăţile, ca fiind cele mai puţin importante, deşi ele ar trebui să fie cele mai importante, pentru că la aceste cursuri profesorii ar trebui să înveţe cum să predea, cum să-i cunoască pe copii, comunicarea şi relaţionarea cu aceştia şi cu ceilalţi. A fi un profesor bun înseamnă, în primul rând, a fi un bun comunicator, o persoană care poate relaţiona cu cei din jur şi, cel mai important, poate empatiza cu cei cărora li se adresează! Copiii au nevoie de mult mai mult decât transmiterea rece şi distantă a cunoştinţelor, pe care, fie vorba între noi, le găsesc pe google mai repede decât cinci profesori la un loc!

Profesorul trebuie să fie un lider

Profesorul trebuie să fie persoana care influenţează, care motivează şi activează potenţialul din fiecare copil. Mai mult, profesorul trebuie să fie persuasiv şi convingător în relaţia cu părinţii, cu autorităţile şi cu colegii săi. Altfel spus, profesorul trebuie să redevină un lider în şcoală, în clasă, în comunitate. Despre dezvoltarea competenţelor de leadership ale profesorilor nu se discută şi nu se studiază nicăieri, deşi în aproape orice companie, organizaţie, componenta de leadership a devenit din ce în ce mai prezentă! Ştim cu toţii că în şcoală înveţi mai mult şi mai bine dacă îţi place profesorul care predă, dacă acesta te inspiră şi te motivează. Liderul face aceste lucruri!
Ne lipsesc cunoştinţele şi competenţele antreprenoriale

Resursele alocate educaţiei sunt foarte reduse, ştim acest lucru! Cu toate acestea, eu cred că, în loc să ne lamentăm şi s[ ne plângem continuu, ar trebui să încercăm să învăţăm optimizarea a ceea ce avem. Avem puţin, e adevărat, dar nici nu ştim să folosim eficient ceea ce avem! Mai mult, există în jurul nostru resurse pe care nu ştim să le accesăm, pentru că ne lipsesc cunoştinţele şi competenţele antreprenoriale. Această componentă trebuie să apară în formarea iniţială şi continuă a profesorilor!

Gândirea critică nu înseamnă critică…

Aşa cum am mai afirmat, sistemul de educaţie este ca un mamut încremenit! Nimic nu pare să-l clatine! Parte a acestei situaţii are legătură cu incapacitatea profesorilor de a gândi critic! A avea competenţe de gândire critică nu înseamnă a avea capacitatea de a critica, în niciun caz! Nu de critică duce lipsă educaţia, ci de oameni deschişi, capabili să accepte alte păreri şi dispuşi să renunţele la blocajele personale, fie ele şi academice, şi să încerce abordări noi. Gândirea critică presupune capacitatea de înţelegere profundă a textului citit, corelarea cu alte cunoştinţe şi emiterea ideilor care pot conduce la soluţii. Este interesant că vorbim despre dezvoltarea competenţelor de gândire critică la copii, dar nu ne întrebăm dacă profesorii chiar ştiu ce înseamnă acest lucru…

Ne putem imagina cam cum ar fi orele dacă profesorii ar avea aceste competenţe? Dar şcolile cum ar fi, dacă directorii lor ar fi lideri adevăraţi, gata să-şi recunoască eşecurile, să înveţe şi să accepte opiniile celor din jurul lor? Cum ar fi şcoala în care directorul a învăţat să-şi motiveze colegii, îi încurajează pe elevi şi comunică eficient cu părinţii? Cu siguranţă, ar arăta şi ar fi altfel!

Ca acest lucru să se întâmple trebuie să aibă loc schimbarea în oameni! O schimbare autentică în ceea ce priveşte resursa umană din educaţie trebuie să plece de la nevoile copiilor, aşteptările societăţii, dar şi de la formarea profesorilor în concordanţă cu lumea în care trăim! Altfel, vom continua să trăim în lumi paralele, exact aşa cum se întâmplă acum!

Prof. Liliana Romaniuc