Lucrez mult cu profesorii, verific planuri de lectii, observ lectii pe care apoi le discutam impreuna si, din pacate, de multe ori, de prea multe, ori gasesc abordari si demersuri didactice similare inceputului meu de cariera care…a fost cu foarte multi ani in urma. In fiecare dimineata citesc un articol despre educatie si observ, de ani buni, cum lucrurile se schimba, se schimba repede si profund in acord cu schimbarile din lumea in care traim.

Un exemplu care imi vine in minte este cel legat de metodele de predare pe care noi le folosim, cum ar fi conversatia euristica. In 90% din planurile de lectii apare aceasta metoda. In esenta, ea este o metoda buna, folosita cu succes inca din antichitate. Conversatia didactica se construieste pe intrebari si poate fi: euristica, cand intrebarile se adreseaza rationamentului si catihetica, cand acestea se adreseaza memoriei. In clasa, cele mai multe dintre intrebari se adreseaza memoriei, o stim cu totii, din calitatea noastra de elevi, de parinti, de ce dorim noi! In locul demersurilor didactice care se adreseaza, in primul rand, memoriei, profesorii din sisteme educationale pe care le apreciem folosesc metode care se focalizeaza pe intelegere, pe implicarea elevului in invatare, pe construirea unei relatii solide de incredere intre elev si profesor. Nu sunt, numaidecat, metode noi! Ele sunt folosite in mod consecvent si cu obiective clare de invatare si adaptate la fiecare clasa si elev, in parte.

Una dintre aceste metode este scaffolding-ul. Este un concept care presupune invatarea sub atenta supraveghere a profesorului care conduce procesul de invatare, monitorizeaza si treptat se retrage, lasandu-l pe elev sa-si asume propria invatare.

Cuvantul vine din limba engleza si el a fost preluat, ca si concept, in foarte multe limbi, la fel ca management, leadership si altele similare. Aceasta abordare aduce doua elemente esentiale in invatare: procesul este unul colaborativ, in care elevul si profesorul sunt parteneri si implicarea activa a elevului, chiar de la o varsta mica, ceea ce conduce la asumarea resonsabilitatii in invatare. Aseara discutam cu colegii despre copii, despre modul in care predam, ii abordam, astfel incat sa nu transmitem mesaje educationale confuze sau divergente catre ei. Mi-am dat seama, din nou, cat de ancorati suntem in paradigmele traditionale, uneori chiar conservatoare ale sistemului si cat de mult tinem la ceea ce noi credem ca functioneaza. Marturisesc, imi este greu sa cred ca exista metode si abordari care functioneaza 100% oricand, oriunde si pentru oricine.

Cred, mai curand, in demersuri flexibile, adaptate la contextul fiecarui copil/clasa, corelate cu universul preocuparilor acestora, cu obiective clare de invatare. Ca profesor, trebuie sa stiu, in fiecare moment, de ce folosesc o metoda sau alta, sa ma asigur ca elevii invata, nu doar asista la predarea unei lectii care, e drept, poate fi exceptionala, dar fara ca ei sa beneficieze prea mult din ea….

Cred in profesorul care invata continuu, cauta si aplica strategii noi in clasa!

Cred in profesorul care are curajul schimbarii practicii de la clasa! In mod clar, avem astfel de profesori pasionati, dedicati si implicati!

Cum, oare, sa facem sa avem si mai multi?

prof. Liliana Romaniuc, project manager