Am afirmat cu ceva timp în urmă că România adevarată începe cu educația adevărată și cred cu tărie că așa este. Eșecul educației din ultimii 25 de ani s-a răsfrânt, inevitabil, asupra întregii societății și va continua să ne afecteze la moduri din ce în ce mai profunde în următorii ani. Am petrecut câteva zile în Londra, la o conferință despre cum măsurăm, evaluăm succesul în ceea ce privește bunăstarea, capacitatea de a face față unui context caracterizat de schimbare și neprevăzut, din perspectiva educației și leadershipului în școlile britanice din această lume.

Oamenii aceștia, deși vorbesc ce trebuie, par a fi dintr-un alt film sau, poate, noi suntem dintr-un film horror… Școlile britanice sunt, fără îndoială, cele mai bune din lume, dovadă este succesul pe care acestea îl au în toate țările în care există astfel de instituții. Numărul lor crește de la un an la altul și acest lucru se întâmplă în țări din Asia (unde avem creșterea cea mai mare), Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud, America de Nord și Europa. Dincolo de faptul că ele însele oferă programe educaționale riguroase și ancorate în realitatea timpului în care trăim, ele au o influență mare și asupra sistemelor educaționale din țările în care operează.

România este o țară în care, credeam eu, oamenii valorizează educația. Dar nu, nu este deloc așa! Cei mai mulți dintre românii nu știu ce înseamnă educația pentru secolul al XXI-lea, ei judecă și se raportează la sistemul educațional prin prisma experiențelor pe care ei le-au avut ca elevi, cu mulți ani în urmă și gândesc în paradigme demult expirate!

Din nou, fac afirmații „tari” și mi le asum, dar aceasta este situația din țara noastră, situație pe care o știm cu toții, o trăim în fiecare, dar pe care nu avem curajul să o punem pe masă și să ne-o asumăm, fiecare în dreptul lui: profesorul, părintele, decidenții și societatea, în totalitatea ei. Esența tuturor sesiunilor  la conferința COBIS a fost ÎNVĂȚAREA! Nimic mai simplu, nu-i așa? Întrebarea pe care trebuie să mi-o pun eu ca director este în ce măsură profesorii predau astfel încât elevii să înțeleagă și să învețe. Profesorul nu are dreptul să spună că a predat dacă elevul nu a învățat. Părintele nu trebuie să fie mulțumit de școală dacă copilul lui nu învață! Tăcerea și ascunderea problemelor din educație în spatele a 0,003% elevi olimpici nu ajută la nimic, nici măcăr la gâdilatul orgoliilor absurde ale celor care încă mai susțin că avem școli bune și un sistem educațional de calitate! Aceste afirmații se referă la câteva excepții nu la sistem în totalitatea lui și sunt, în general, exprimate de oameni implicați politic, ceea ce le afectează capacitatea de analiza obiectiv și detașat situația din educație.

Reformele și politicile educaționale nu pot fi și nu trebuie făcute de către politicieni, chiar dacă unii dintre ei provin din sistem! Nu, nu poți face și politică și educație! Se lucrează la o nouă lege, am auzit…Nu vreua să comentez dacă avem sau nu nevoie de asta acum! Pot spune doar atât: înainte de a avea o lege trebuie să ai o imagine clară a sistemului, imagine care ar trebui prezentată națiunii, să știe și ea pe unde este, nu-i așa? Apoi, în urma unei astfel de analize, care se presupune că ar identifica nevoile de schimbare ce ar urma să fie incluse în actele legislative, avem nevoie de o strategie care să ne spună, pe o perioadă de 10-15 ani, ce se va întâmpla cu educația, scuzați – cu copiii noștri, că despre asta este vorba, până la urmă! Toate acestea trebuie făcute de către experți din educație, cercetători și practicieni cu consultarea părinților, elevilor, studenților, angajatorilor, mass media, etc. Ei, abia această strategie trebuie adusă în discuția publică și înmânată politicului, indiferent ce culoare are și forțat să o pună în aplicare.

Asta se întâmplă în toate statele normale, nu spun avansate! Rezultatele unui astfel de demers, al normalității de altfel, îl vedem în instituțiile lor (din nou, mă abțin de la alte comentarii…), în serviciile pe care le prestează în hoteluri, în magazine, în aeroporturi, oriunde! Școlile sunt cadrul în care viața normală este experimentată și nu locul în care copiii sunt forțați să trăiască și să învețe despre lucruri care, fie nu sunt relevante pentru ei, fie sunt prezentate în moduri pe care ei nu le mai înțeleg. Profesorii sunt cei care, prin exemplul personal de oameni care învață continuu și se adaptează la schimbări, trebuie să fie reperele de încredere pentru copiii noștri.

Nu vreau să merg acum în curtea părinților, mă gândesc la ce trebuie să facem noi, cei care ne-am asumat misiunea de dascăli…dacă suntem cu adevărat dascăli și dacă, evident ne-am asumat și altceva în afară de ceea ce am făcut până acum…Nu vreau să supăr pe nimeni, deși acest lucru nu e posibil, cu siguranta vor fi și victime colaterale, nu-i așa? Cred că sunt mulți colegi profesori care, în sinea lor, gândesc la fel, dar nu sunt gata să confrunte realitatea și să o schimbe! În locul lamentărilor și a plânsului de milă trebuie să punem altceva: valori – pe care să le trăim și să le transmitem mai departe copiilor, profesionalism materializat în ceea ce devin copiii, nu în ceea ce obțin la teste și examene, asumarea responsabilității pentru ceea ce se întâmplă în clasele noastre, curajul de a recunoaște unde suntem și demnintatea de a merge mai departe ALTFEL! Pentru că, Romania adevărată începe cu școala adevărată, iar școala adevărată începe cu profesori adevărați!