Azi, intr-o discutie cu un prieten, am auzit o poveste de viata reala ale carei personaje sunt un director, o profesoara si trei copii. Povestea noastra se petrecea undeva in judetul Iasi, intr-o scoala din mediul rural si ideea principala este inegalitatea de sanse din sistemul romanesc de educatie. Voi incerca sa explic!

Stim cu totii cat sunt de apreciate si aplaudate olimpiadele la care participa elevii nostri, recunoasterea pe care o acordam, cel putin la nivel declarativ, copiilor pentru rezultatele lor la aceste competitii si renumele pe care il au profesorii care ii pregatesc. Personal, am o mare admiratie pentru colegii mei care, din pasiune si dragoste fata de copii, ii pregatesc (fara niciun fel de recompensa financiara) pentru competii care, de multe ori, depasesc cu mult programele scolare si nivelul cunostintelor corespunzatoare clasei sau varstei elevilor. Cu toate acestea, am indoieli majore cu privire la efectul educativ al acestor competitii pentru copii. As spune, mai curand, ca ele sunt extrem de descurajante si demotivante pentru elevi deoarece dupa ore de pregatire, de multe ori, in afara progarmului de scoala, ei constata ca totul a fost un mare esec! La ce bun sa inveti in plus si mai mult daca, in final, ajungi pe ultimele locuri, se intreaba ei, pe buna dreptate. Pe de alta parte, ele creaza frustrare si nemultumire pentru profesori care, desi muncesc sa-i pregateasca pe copii, in final rezultatele acestora ii plaseaza pe aproximativ 75-80% dintre ei pe ultimele locuri cu punctaje incredibil de mici.

In plus, pentru copiii din mediul rural aceste competitii care, trebuie subliniat, se adreseaza invatamantului obligatoriu care asigura egalitatea de sanse, sunt inabordablie nu doar din motive de pregatire, ci si de sustinere din partea familiei, ca sa nu mai vorbim de motivele financiare. Asadar, pentru un copil din mediul rural participarea la o olimpiada este un drept care… nu exista in realitate.

Pentru a rezolva, oarecum problema mult clamatei egalitati de sanse, in sensul oferirii posibilitatii participarii copiilor la niste competitii asemanatoare olimpiadelor, s-au organizat un fel de concursuri pentru elevii din mediul rural… In fine, nu vreau sa mai comentez acest subiect… e abusurd, e fara sens! Egalitate de sanse, nu-i asa? Vreau totusi sa evidentiez gesturile a doi colegi, oameni de scoala, dedicati si pasionati de ceea ce fac, despre care mi-a povestit, cu tristete, partenerul meu din discutia de azi. O profesoara de limba romana pleaca din Iasi, azi dimineata, undeva in jurul orei 6, sa ia 4 copii de la scoala din mediul rural unde preda, pentru a-i aduce la concursul organizat doar pentru copiii de la tara. Inainte ca ea sa ajunga la scoala, directorul scolii merge si ii ia copiii de acasa, cu masina lui, pentru a-i preda colegei mele, profesoara de limba romana. Doar trei dintre e au fost lasati de parinti sa participe la concurs. Ajung la Iasi, participa la competitie, sunt, apoi, asteptati pentru a fi dusi inapoi acasa, de catre aceeasi profesoara care, printre altele, i-a si pregatit, sarcina deloc usoara… Si ca povestea sa fie completa, impreuna cu sotul ei, ii duce pe copii si le dea ceva de mancare, din salariul ei de profesoara!

Am ascultat cu atentie si, cu greu, mi-am stapanit revolta si dorinta de a intreba (in piata publica): despre ce egalitate de sanse vorbim in educatie, in Romania anului 2015? De ce profesori ca directorul si profesoara de romana de la aceasta scoala nu primesc nici macar un multumesc pentru gesturile lor, facute cu decenta si modestie, dar cu incredere si speranta ca ceva din ceea ce ei pun in copiii acestia ar putea sa le schimbe viata si viitorul.

De ce continuam sa spunem ca avem egalitate de sanse, cand, de fapt, sistemul este unul profund inechitabil si discriminatoriu?

Este discriminatoriu pentru copii si este nedrept fata de profesorii care predau in scolile din mediul rural! Toate acesta in conditiile in care afirmam ca invatamantul este si gratuit in tara noastra! Oare, chiar este? Da, este in declaratii si discursuri! Dincolo de toate acestea, toata aprecierea mea si un sincer multumesc pentru directorul si profesoara de romana din povestea noastra reala, pentru modelul de dascal pe care il reprezinta si pe care il prezinta copiilor prin fapte, nu doar prin vorbe! Cu siguranta ca gesturile lor nu vor fi cuantificate prin puncte in grilele de evaluare pentru gradatii de merit, dar am convingerea ca ele vor fi cuantificate in vietile copiilor pe care i-au pregatit, i-au adus la Iasi si i-au hranit azi! Cat despre egalitatea de sanse… ea este o dureroasa, dar perfecta inegalitate de sanse atat pentru copii, cat si pentru profesori!

prof. Liliana Romaniuc, project manager