Avem mare nevoie de o abordare coerentă, strategică şi, mai ales, holistică a transformărilor care să îmbunătăţească educaţia din România!

„Învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treapta socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului.” Acestea au fost ideile care au stat la baza reformelor realizate de Spiru Haret în timpul mandatelor sale de ministru al Instrucţiunii Publice, în perioada 1897 – 1910. Vom începe anul 2017 cu un nou guvern şi, desigur, cu un nou ministru la educaţie! Un lucru bun, aş spune, pentru că avem mare nevoie de o abordare coerentă, strategică şi, mai ales, holistică a transformărilor care să îmbunătăţească educaţia din România. Misiunea noului ministru nu va fi deloc uşoară, la fel cum nu a fost nici cea a lui Spiru Haret – ministrul care a realizat reformele cu cel mai mai mare impact asupra naţiunii române, care au atras admiraţia întregii Europe. Spun acest lucru gândindu-mă la câteva aspecte de care noul ministru va trebui să ţină cont:

• Problemele grele cu care se confruntă educaţia din ţara noastră, aflată în declin de ani buni;
• Aşteptările aproape disperate ale societăţii cu privire la o reformă reală, profundă şi sustenabilă a sistemului educaţional
• Promisiunile făcute în campania electorală, legate de: statutul profesorului în societate, reforma curriculară, investiţia în resursa umană şi…finanţarea sistemului educaţional – un salariu de intrare de 2500 lei pentru profesori!

Spiru Haret şi-a fundamentat demersul reformator pe înţelegerea profundă a contextului educaţional naţional şi internaţional de la acea vreme, pe identificarea obiectivă a problemelor cu care se confrunta sistemul educaţional şi, apoi, pe stabilirea unor soluţii strategice realiste şi realizabile. O astfel de abordare ar merita a fi încercată de viitorul ministru al educaţiei, cred eu! Urmărind cu atenţie agenda publică educaţională din ultimul an, exprimată prin discursuri oficiale, rezultatele elevilor, proiecte şi demersuri ale societăţii civile, îndrăznesc să punctez câteva dintre principalele probleme ale sistemului educaţional, probleme ce s-ar putea constitui în ţinte strategice ale noii conduceri ce se va instala în curând la ministerul educaţiei.

Analfabetismul funcţional – o problemă majoră a sistemului educaţional românesc

Analfabetismul funcţional, definit ca incapacitatea unei persoane de a înţelege ceea ce citeşte şi de a aplica în contexte non-şcolare informaţiile extrase din text, este una dintre problemele dificile cu care ne confruntăm în sistemul educaţional românesc. La nivel european, suntem pe primul loc, cu cel mai mai mare procent de analfabeţi funcţional (peste 35% ),  în rândul elevilor de 15 ani, ne spun testele PISA. Mai mult, 25% dintre absolvenţii de gimnaziu, conform PISA 2015, se situează sub nivelul 2 la  cele trei discipline evaluate: lectură, matematică şi ştiinţe. Altfel spus, aceşti copii sunt analfabeţi funcţional la nivelul cel mai profund şi, mai grav, aşa vor rămâne dacă nu intervenim cu măsuri de sprijin, la nivel sistemic. Cu toate acestea, problema analfabetismului funcţional este în continuare insuficient abordată, doar în ultimul an ea fiind adusă pe agenda publică, prin intermediul unor proiecte şi iniţiative care vin, în principal, din zona societăţii civile. Nu avem soluţii pentru diminuarea acestui fenomen şi…continuăm să sacrificăm serii întregi de elevi care sunt analfabeţi funcţional, condamnându-i la sărăcie şi nefericire în viaţă. În tot acest timp, ţările europene implementează programe de reducere a analfabetismului funcţional şi campanii naţionale de promovare şi susţinere a importanţei lecturii în procesul de învăţare. Toate aceste demersuri au un singur scop: alfabetizarea funcţională a cetăţenilor – condiţie fundamentală pentru dezvoltarea economică a oricărei ţări.

Formarea profesorilor – prima cheie de îmbunătăţire a calităţii educaţiei

Calitatea unui sistem educaţional este dată, în primul rând, de calitatea resursei umane, în speţă, de calitatea profesorilor. Este ştiut faptul că resursa umană din educaţie este din ce în ce mai puţin pregătită. Cauzele sunt multe, prima dintre ele fiind legată de faptul că absolvenţii de liceu cu cele mai slabe rezultate se îndreaptă către facultăţile care îi vor pregăti ca profesori. Acest aspect se corelează, desigur, cu salarizarea redusă din educaţie, cei mai buni absolvenţi de liceu îndreptându-se către profesii în care munca lor este recunoscută şi apreciată, inclusiv financiar! O a doua cauză este pregătirea profesorilor: iniţială şi continuă. Astfel, formarea iniţială a profesorilor nu răspunde nevoilor sistemului preuniversitar, este lipsită de relevanţă, nu promovează învăţarea vizibilă, gândirea critică şi nici dezvoltarea creativităţii viitorilor profesori. Cu tristeţe trebuie să afirm că mulţi dintre absolvenţii de facultate sunt ei înşişi analfabeţi funcţional – persoane care pot reproduce cu fidelitate ceea ce memorează, dar care sunt incapabile să analizeze, să facă corelaţii sau să aplice creativ şi critic ce au învăţat… Formarea continuă a profesorilor este o altă mare problemă a sistemului educaţional. Goana după credite şi certificate, necesare umplerii dosarelor pentru gradaţiile de merit sau pentru anumite concursuri, dar şi calitatea incredibil de scăzută a programelor de formare oferite de pseudo-furnizorii de formare, au condus la compromiterea totală a ceea ce trebuia să fie dezvoltarea profesională continuă a resursei umane din educaţie.

Profesionalizarea managementului şcolilor – a doua cheie de îmbunătăţire a calităţii educaţiei

Chiar dacă, după mulţi ani, am avut un concurs pentru ocuparea funcţiei de director, problema managementului şcolilor rămâne, în continuare, una extrem de vulnerabilă! Managementul educaţional este o ştiinţă ce trebuie învăţată de către cei care vor să fie directori de şcoli, iar acest lucru trebuie să fie reglementat la nivelul ministerului educaţiei. Cunoştinţele şi competenţele de bază necesare managerilor educaţionali trebuie să fie aceleaşi, indiferent de zonă, şcoală sau furnizorul de formare. Aşadar, o şcoală de management educaţional, corelată cu profesionalizarea funcţiei de director, este o nevoie şi o condiţie pentru creşterea calităţii şcolilor noastre. Directorul şcolii trebuie să fie un profesionist în managemet educaţional, aşa cum sunt directorii din sistemele educaţionale performante! Mai mult, directorii trebuie să fie preocupaţi continuu de perfecţionarea şi dezvoltarea lor profesională ca manageri ai sistemului educaţional, aspect ce trebuie, de asemenea, reglementat de la nivelul ministerului.

Descentralizarea sistemului educaţional – un mijloc prin care se poate îmbunătăţi calitatea educaţiei

Şcolile sunt foarte diferite între ele, iar aceste diferenţe sunt generate de nevoile elevilor, de mediul din care ei vin, de zona geografică în care se află şcoala, dar şi de nivelul de pregătire al cadrelor didactice. Plecând de la această realitate, este evident faptul că deciziile cu privire la îmbunătăţirea calităţii educaţiei trebuie să fie corelate cu o cunoaştere autentică a contextului în care se desfăşoară actul educaţional. De asemenea, aceste decizii trebuie luate la nivelul cel mai apropiat de cei care realizează serviciul educaţional, adică şcoala. Este, aşadar, necesară descentralizarea sistemului educaţional pe cele trei mari componente: curiculum, resursă umană şi financiar. Un astfel de demers ar asigura identificarea şi implementarea celor mai eficiente soluţii pentru problemele concrete cu care se confruntă şcoala. Din această perspectivă, descentralizarea nu trebuie văzută ca un scop în sine, ci ca un mijloc de îmbunătăţire a calităţii serviciilor educaţionale oferite de şcoală.

Desigur, sistemul educaţional are multe alte probleme, iar sarcina viitorului ministru este să identifice care sunt acele probleme care, dacă ar fi abordate, ar putea conduce la o transformare reală şi de substanţă a educaţiei din ţara noastră. Mi-ar plăcea ca anul 2017 să fie un an al transformărilor de fond din educaţie, transformări care să conducă la ceea ce şi-a propus (şi a realizat) Spiru Haret în calitate de ministru al educaţiei şi exprimat atât de simplu prin următoarele cuvinte „Contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru învăţarea şi întărirea neamului.” Oare aşa va fi şcoala românească în 2017?

Prof. dr. Liliana Romaniuc