Foarte multi ani din cariera mea am considerat ca daca nu stii bine matematica, daca nu esti in stare sa faci rationamente si conexiuni logice nu esti suficient de inteligent si, mai ales, nu poti reusi in viata. Prin prisma acestei presupozitii i-am judecat, de multe ori, pe elevii mei si pe oamenii din jur. Multa vreme am considerat ca a fi inteligent este ceva extraordinar si mi-am dorit sa fiu in preajma oamenilor cu rapiditate in gandire, capabili sa faca conexiuni, metacognitivi, le spun eu! Cu timpul, mi-am dat seama ca paradigmele in care eu gandeam educatia si viata erau vulnerabile si cu multe puncte slabe.

Aceasta constientizare a venit in urma intalnirilor cu oameni care au intrat in viata mea si care gandeau altfel, oameni care m-au provocat, prin intrebari si experiente reflective, sa patrund adanc in ceea ce eu sunt si nu stiu decat eu…si sa privesc cu alte lentile tot ce gandesc, spun si fac. Nu a fost un proces usor, dimpotriva, a ajunge sa recunosti ca modul in care ai gandit sau actionat a fost gresit nu e cel mai placut lucru din lume, nu-I asa? Cu toate acestea, am avut curajul sa accept provocarea de a acorda credit celor care intrasera in viata mea si care aduceau altceva, ceva ce eu aveam nevoie, dar nu constientizam la acel moment.

M-am luptat cu mine insami, m-am revoltat, m-am incrancenat, de multe ori am fost trista si bucuroasa in acelasi timp, am trecut prin agonie si extaz, am urcat munti inalti, ca apoi sa cad, din nou, in hauri ale deznadejdii. De fapt, as putea spune ca asta mi se intampla si acum si ori de cate ori sunt in fata unei noi paradigme, a unei alte perspective cu privire la ceva ce eu cred sau fac.

Nu accept usor schimbarea, mai ales atunci cand ea are legatura cu schimbarea a ceva din viata mea. Am/avem paradigme, pe care nu le constientizam de fiecare data, dupa care ne traim viata personala sau profesionala. Avem metafore care s-au transformat in axiome si in dreptul carora, evident, nu punem niciun semn de intrebare, pentru ca ele sunt esenta a ceea noi gandim si suntem…chiar daca sunt gresite! Acum sunt eu, de multe ori, in postura provocatorilor mei…eu ii provoc pe colegi sa schimbe paradigmele si metaforele vietilor lor profesionale si e greu, e incredibil de greu iar rezistenta e imensa…la fel cum a fost si a mea, cu ani in urma.

Am, uneori, aceeasi experienta si cu oameni dragi din jurul meu si acolo e si mai greu, pentru ca le vrei binele si constati ca ei, nu doar ca nu inteleg, dar se supara si interpreteaza si e atat de trist… Si, pentru ca mereu caut sa vad cauzele, sa identific unde se rupe firul, cum spun eu, si care e cheia, mi-am dat seama de ceva ce pare sa raspunda intrebarilor mele, cel putin acum. Are, desigur, legatura cu educatia! In scoala, copiii primesc foarte multe informatii dintre care doar o mica parte se transforma in cunostinte valide si folositoare pentru ei.

Spun acest lucru pentru ca foarte putin din ce le predam copiilor este inteles de ei, si inca si mai putin are legatura cu viata lor reala. Asadar, in cel mai fericit caz, la unii dintre ei se formeaza anumite competente specifice diferitelor discipline de studiu. In cazul meu, de exemplu, competentele de rationament si gandire critica si analitica au fost foarte bine dezvoltate inca din scoala.

Nu la fel de bine dezvoltate au competentele care tin de sensibilitatea culturala sau de acceptare a opiniilor diferite, fara a le duce in zona personala. La toate acestea si la multe altele a trebuit sa lucrez ca adult, cand le-am constientizat lipsa. Pe de alta parte, copiii vad, in familie si la scoala, niste comportamente, mai mult sau mai putin desirabile pe care, insa, si le insusesc pentru ca asta e tot ce au la dispozitie! Ei, acele comportamente, de multe ori gresite, se multiplica, devin paradigmele si metaforele vietilor lor. Asa se explica faptul ca, intrebati daca inteleg ce li se preda la matematica, au raspuns in cor: daaa! Asa se explica faptul ca, desi nu stiu ce inseamna triunghi sau proportionalitate, mi-au spus ca au inteles Relatiile metrice in triunghiul dreptunghic…

Ei au preluat obedienta si ascunderea adevarului, aproape fara sa-si dea seama, si, probabil, nu s-a chinuit nimeni cu ei sa-I invete aceste lucruri, ei au multiplicat, pur si simplu, ce au vazut si trait pe viu. In fine, ce vreau sa spun, in esenta, este ca viata e mai mult decat competentele specifice fiecarei discipline, viata inseamna sa stii sa asculti, sa fii empatic, sensibil, atent la nevoia celui de langa tine, sa spui adevarul si sa acorzi incredere.

Viata reala presupune sa fii capabil sa-ti recunosti limitele, fara a considera ca asta este o slabiciune, sa accepti parerile diferite, sa fii deschis la schimbare, sa fii autentic si sa doresti sa fii mai bun azi decat ai fost ieri, sa vrei sa fii OM! Aceste competente nu le gasim exprimate explicit la disciplinele de studiu, ele sunt ceea ce eu numesc competentele vii si ele sunt in oamenii care stau in fata copiilor, in oamenii de langa noi!

Daca in viata adulta cheia este la noi si depinde de noi daca dorim sau nu sa dezvoltam aceste competente vii, asumandu-ne si consecintele alegerilor noastre, in clasa lucrurile stau altfel. Acolo cheia este la profesor! El este cel care poate si trebuie sa fie purtator de competente vii, competente ce nu pot fi verificate prin teste, ci doar validate si confirmate in viata reala! Masura lor este viata pe care o traim cu totii!

prof Liliana Romaniuc, project manager