Zilele trecute ii spuneam unui amic ca, uneori, simt nevoia unei retrageri si, cumva, renuntarea la implicarea in schimbarea si transformarea sistemului educational romanesc. Poate sunt lupte menite a fi pierdute din start, poate sunt lucruri al caror timp inca nu a sosit sau, poate, pur si simplu, sunt altii cei care ar trebui sa le faca…

Exista, insa, ceva ce ma tine legata, aproape pe vecie, de toata aceasta nebunie de a merge impotriva curentului, de a spune, aproape de fiecare data, altceva decat vor oamenii sa auda! Acel ceva e legat de copii, pe langa care nu pot trece fara sa nu-mi tresalte inima si in ai caror ochi nu ma pot uita fara sa nu ma gandesc la ce vor face mai departe si, poate, pentru ca imi PASA!

Sunt convinsa ca sunt multi oamenii care simt si gandesc la fel, poate doar nu exprima si ar fi atat de necesar sa o faca! Azi dimineata am citit un text despre evaluari si invatare si mi-am dat seama, din nou, de cat de multa confuzie exista in mintile noastre, ale profesorilor, in primul rand (afirmatie tare, stiu, dar mi-o asum si o pot argumenta oricui doreste).

Mai intai, credem ca facem educatie, cand, de fapt, noi suntem niste transmitatori de cunostinte, in cel mai fericit caz. Apoi, credem ca avem o relatie buna cu elevii nostri doar pentru ca acestia nu au curajul sa spuna ce gandesc, iar cand o spun…sunt pusi la punct!

Mai mult, incurcam conceptele. Astfel confundam evaluarea cu verificarea cunostintelor. Evaluarea nu se refera doar la cunostinte, ci si la deprinderi, atitudini, intr-un cuvant, ea se refera la competente, inclusiv acelea care par a fi imposibil de evaluat, de tipul soft skills. Apoi, ne lipsesc presupozitiile fundamentale care ar trebui sa stea la baza oricarei paradigme dupa care functionam ca profesori.

Nu avem cinci principii de la care sa nu facem rabat, indiferent de context, timp sau dispozitie. Imaginea de mai jos imi sugereaza cel mai bine ce fel de scoala avem si ce fel de educatie facem…si e atat de trist! Ieri am avut o evaluare, in cadrul unui program de formare, cu un grup de inspectori si am abordat teme care ard in educatie. Evaluarea este una dintre ele. Evaluarea ar trebuie sa fie o alta forma de invatare, dar cand ea este asa cum e prezentata in imagine, ea devine ceva ce impiedica invatarea.

Merg in scoli si lucrez cu profesorii, ii formez in domeniul predarii care produce invatare, in modul cum trebuie implicat elevul in invatare, relatia lui cu textul pe care il studiaza, etc, si cred ca au inteles si ca vor aplica… Dar, in realitate, ei nu fac asta pentru ca au programa pe care trebuie sa o parcurga, examene pe care copiii trebuie sa le treaca si…foarte multa confuzie! Asa ca, revin la practicile dinaintea formarii, adica la aceeasi abordare a predarii-invatarii, aceleasi metode si strategii, aceeasi rutina si mersul pe cararea batatorita care, din pacate, ne va duce exact acolo unde suntem azi, adica mai pe nicaieri…

Cel mai trist este ca ajungem acolo impreuna cu copiii nostri, carora le “sectionam” capul pentru a pune in el ceva ce le distruge creativitatea, le diminueaza inteligenta si, mai ales, le taie aripile! Totul se incheie cu resemnarea ca “la noi nu se poate”! Ba se poate, daca chiar vrem cu adevarat…si trebuie sa vrem!

Ps. Cubul din imagine sugereaza, de fapt, doua lucruri: toti copiii sunt la fel, ceea ce, evident, este fals si ce anume conteaza in educatie – disciplinele la care se da examen, complet fals, din nou!

prof. Liliana Romaniuc, project manager