Este clar pentru toată lumea că nicio reformă educaţională nu va reuşi dacă ea nu atinge şi schimbă fiecare persoană care stă în faţa copiilor. Am spus şi repet, în România nu avem cel mai bun curriculum, dar nici cel mai rău din lume. Eficienţa şi calitatea lui sunt date de profesorul care îl predă.

Ultimele săptămâni par a fi schimbat faţa politică a ţării şi, desigur, speranţele multora dintre noi cu privire la o schimbare reală a ţării noastre au reînviat. Cu toate acestea, dacă noi credem că o schimbare de guvern va aduce marea schimbarea pe care o aşteptăm, eu zic că suntem uşor naivi. Trăim într-o ţară în care toată lumea vorbeşte şi îşi doreşte schimbarea, doar că ea trebuie să înceapă de oriunde, numai de la nivel personal, nu. Desigur, există teoria schimbărilor sistemice, disciplinate şi care produc efectele dorite, dar şi acestea au câteva puncte epicentrice, de unde se propagă undele. Astfel, mi se pare legitim să mă întreb ce va urmări noul ministru al Educaţiei în abordarea pe care o va propune şi, mai mult, să identific acele puncte care se pot transforma în epicentre generatoare de unde seismice cu putere de schimbare. Eu mă număr printre cei care cred că nu vor putea schimba ceva în jurul lor dacă acea schimbare nu operează mai întâi în ei înşişi. Din acest punct de vedere, cred că educaţia, şcoala şi profesorul joacă roluri cruciale în orice efort de reformă. De asemenea, nu cred că o ţară se poate schimba fără o schimbare profundă la nivelul şcolii şi al clasei. Am în minte două exemple de schimbare, ambele plecând de la nivelul şcolii şi al profesorilor. Cele două exemple nu pun accentul pe schimbarea la nivel de administrare sau de organizare a sistemului educaţional, ci, dimpotrivă, acesta rămâne neschimbat (administrativ), dar se schimbă profund modul în care profesorii şi directorii din şcoli îşi fac treaba. Modelul Canada Primul este un model de schimbare sau reformare, cum dorim să-i spunem, a şcolilor din Canada, cunoscut sub numele de Strategia Ontario. Elementul central al demersului ontarian a constat în schimbarea experienţelor de învăţare ale elevilor cu două ţinte: schimbarea practicii de la clasă a profesorilor şi schimbarea cadrului ambiental al sălilor de clasă. Astfel, au fost propuse obiective puţine, dar cu efect şi impact asupra copiilor. Primul obiectiv a fost legat de reformarea corpului profesoral. Este clar pentru toată lumea că nicio reformă educaţională nu va reuşi dacă ea nu atinge şi schimbă fiecare persoană care stă în faţa copiilor. Am spus şi repet, în România nu avem cel mai bun curriculum, dar nici cel mai rău din lume. Eficienţa şi calitatea lui sunt date de profesorul care îl predă. Nu curriculumul, în primul rând, îl face pe copil să înveţe, ci profesorul care predă şi care facilitează învăţarea. Schimbarea practicii la clasă a presupus câţiva paşi concreţi ce i-au vizat pe profesori şi pe directorii de şcoli. Primul lucru pe care l-au învăţat toţi profesorii a fost să predea pentru înţelegere şi învăţare, nu pentru parcurgerea materiei sau promovarea unor examene. În acest sens, accentul a fost pus pe formarea profesorilor în domeniul literaţiei, cu scopul ca aceştia să înveţe şi să înţeleagă că toţi elevii TREBUIE să deţină competenţele-cheie necesare pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii. Mă refer la competenţele de înţelegere a textelor citite, indiferent de tipul sau structura acestora, şi la competenţe de calcul matematic. Formarea directorilor a fost un alt element fundamental al demersului de schimbare la care ma refer. Un alt element pivotal al strategiei a fost implicarea părinţilor în procesul de învăţare. Schimbarea cadrului ambiental al claselor a preusupus investiţii în infrastructura şcolară, în modernizarea şi dotarea spaţiilor de învăţare cu mobilier şi cu echipamente care să transforme clasa într-un loc plăcut şi atractiv pentru elevi şi profesori, un spaţiu stimulativ pentru învăţare. Desigur, putem spune că această strategie s-a implementat în Canada şi că România nu e Canada. Adevărat, dar vreau să subliniez că ne referim la peste 5.000 de şcoli, aproape 2 milioane de copii, o populaţie multiculturală, cu foarte multe minorităţi şi cu suficient de multe probleme. Deci, nu contextul este cel care a asigurat succesul abordării, ci coerenţa, hotărârea, oamenii şi susţinerea financiară din partea decidenţilor. Evaluarea strategiei s-a făcut prin evaluarea progresului în învăţare înregistrat de elevi. În acest sens au creat, la nivelul guvernului, Literacy and Numeracy Secretariat – organism care trebuia să se ocupe de formarea profesorilor, a directorilor în domeniul literaţiei, a managementului educaţional şi, nu în ultimul rând, de evaluarea progresului copiilor. Rezultatele acestei strategii nu s-au lăsat aşteptate. Competenţele profesionale ale personalului diadactic s-au îmbunătăţit şi, ca urmare, rezultatele copiilor au fost din ce în ce mai bune, lucru observat atât la nivel naţional, cât şi la testele internaţionale PISA, PILRS şi TIMSS, Canada situându-se în primele 10 locuri. Modelul Norvegia Al doilea exemplu este din Norvegia, ţară care a înregistrat progrese remarcabile în ultimii 10 ani la toate testările internaţionale. Totul a pornit de la „şocul PISA”. După ciclul de testare din anul 2000, Norvegia a conştientizat că rezultatele elevilor sunt mult sub nivelul aşteptărilor şi că, fără intervenţii îmediate, viitorul educaţional al ţării era pus serios în pericol. Astfel, a fost lansată o iniţiativă naţională de îmbunătăţire a competenţelor de lectură şi înţelegere pentru toţi copiii şi elevii – Make Space for Reading, ce a devenit ulterior motorul strategiei de reformare a sistemului educaţional norvegian. Acesta a fost proiectul de ţară asumat de către întreaga naţiune: decidenţi politici, personalul din educaţie, părinţi, societate civilă şi mass-media. Una dintre primele măsuri luate a fost formarea profesorilor în domeniul predării pentru înţelegerea textelor citite de copii, la absolut toate disciplinele din curriculumul şcolar. Profesorii au participat la programe de formare, iar rezultatele învăţării lor au fost evaluate în clasă prin măsurarea progresului pe care l-au înregistrat copiii, nu prin certificate cu credite! Profesorii pentru învăţământul preşcolar au fost primii instruiţi în această abordare, ei având responsabilitatea să-i conştientizeze şi pe părinţi în legătură cu importanţa lecturii şi a înţelegerii textelor citite, chiar de la o vârstă fragedă. Mi-au atras atenţia trei dintre cele cinci domenii de intervenţie ale strategiei: îmbunătăţirea competenţelor de lectură a diferitelor tipuri de texte ale copiilor, formarea profesorilor în domeniul predării strategiilor de lectură la toate disciplinele şi implicarea întregii societăţi în acest proces. De asemenea, strategia conţinea modalităţi concrete de măsurare a progresului, iar atunci când acesta nu era prezent, se revenea cu acţiuni suplimentare. Aşadar, profesionalismul, hotărârea şi consecvenţa au condus, opt ani mai târziu, la următoarele rezultate: · Norvegia ocupă unul dintre primele 10 locuri la toate testările internaţionale; · Evaluarea la nivel naţional a competenţelor de lectură la clasa I, a II-a şi a III-a este urmată de măsuri remediale pentru fiecare copil; · Au fost elaborate şi susţinute programe naţionale de formare a profesorilor în domeniul lecturii; · Formarea iniţială a profesorilor cuprinde cursuri în domeniul lecturii şi al înţelegerii textelor citite; · Sistemul educaţional este unul dintre cele mai performante din lume. În concluzie, ambele abordări au condus la schimbări de substanţă ale sistemelor educaţionale la care ne-am referit, cu efecte majore asupra învăţării şi educaţiei copiilor. Totul a pornit de la cel mai simplu şi important element al procesului de învăţare – importanţa lecturii în învăţare, considerată cauza principalelor eşecuri educaţionale. Nu cred în măsurile care abordează efectele şi nu cauzele, nici în cele care pun căruţa înaintea calului, dar cred cu tărie că un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte! Numai adulţii care gândesc pot, împreună, schimba o ţară,… oricât de defectă ar fi ea!